2 august 1996. În Buhuşi, jud. Bacău, un băieţel de 7 ani ieşea dis-de-dimineaţă din casă, deşi mama îl rugase să stea câteva ore cu sora lui mai mică, în timp ce ea făcea curăţenie. Îl chema Dragoş Vasile Lupu şi mergea la bunica lui, care locuia aproape de gara din localitate, la nici 500 de metri de casa mamei. Ajuns acolo, copilul i-a cerut bătrânei de mâncare. A primit o roşie şi un colţ de pâine şi a tulit-o la joacă. Din acea zi, nu l-a mai văzut nimeni.
Terorizat cu o seringă
2 august 1996. În Gara Chitila din judeţul Ilfov, un băieţel dezorientat cobora dintr-un tren. O femeie l-a găsit pe peron şi l-a dus la ea acasă. A doua zi, l-a luat cu ea la fundaţia unde lucra – „Beniamin România”. Puştiul le-a spus angajaţilor fundaţiei că se numeşte Dragoş Vasile Lupu, că pe mamă-sa o cheamă Maria, că părinţii lui sunt despărţiţi şi că mai are o soră mai mică. Le-a mai povestit că s-a urcat în tren, să se joace, şi că trenul a plecat cu el. Că a fost descoperit, la un moment dat, de un controlor, care i-ar fi dat un şut în fund la prima staţie, dar s-a suit în următorul tren, cu gândul să se întoarcă acasă, şi aşa a ajuns în Chitila. Nu ştia să spună de unde este. Iar angajaţii fundaţiei, îşi aminteşte el, în loc să îl ducă la poliţie, l-au ameninţat terorizându-l timp de o săptămână cu o seringă, crezând că nu vrea să le spună. Nici când s-au convins că puştiul spunea adevărul n-au contactat autorităţile, ci l-au trimis să locuiască într-un orfelinat de băieţi din localitatea Albeşti, judeţul Argeş.
Căutările mamei
8 august 1996. Poliţiştii din Buhuşi au înregistrat sesizarea dispariţiei lui Dragoş, deşi mama anunţase poliţia încă din seara de 2 august. Până atunci trimiseseră familia pe drumuri, „să-l caute bine”. La începutul anchetei le-au luat declaraţii mamei şi bunicii, apoi l-au anchetat zile în şir pe Viorel Lupu, tatăl băiatului, crezând că i-a făcut vreun rău fiului său, ca să nu mai plătească pensie alimentară. Apoi l-au dat pe Dragoş în urmărire şi, spun ei, i-au trimis fotografia la centrele de plasament. N-au primit nici un răspuns. Între timp, Mariana Enache, mama copilului, a luat ancheta în propriile mâini – a făcut căutări cu câinele din curte în pădurile din jurul Buhuşiului, a dat anunţ la TVR şi la ziarele din Bacău, cu fotografia şi semnalmentele băiatului, şi a urmărit fiecare pistă indicată de oamenii care sunau şi spuneau că au văzut băiatul în diverse oraşe. „M-am dus peste tot. Am colindat străzile, toate canalele din Bucureşti, pe la cămine de copii… Mi-am cheltuit toţi banii. Într-o farmacie, la Iaşi, am vândut un cercel de aur, că nu mai aveam nici un leu. Aşa a trecut restul lui 1996, şi ’97, şi ’98. Am ajuns muritori de foame. La Suceava am vândut al doilea cercel. Umblam cu fotografiile lui Dragoş după mine şi fără bani de tren. Mergeam şi cu fetiţa atârnată de mine câte-o dată. Că încă o alăptam. Şi, când n-o luam cu mine, umblam murdară de lapte pe toată bluza şi cu nişte dureri cumplite de piept”, povestea mama băiatului. Anii de căutări şi disperarea au distrus-o psihic pe Mariana. Ia un pumn de pastile în fiecare zi şi îi e greu să se concentreze.
Rămas fără identitate
Anul 2000. Mariana Enache s-a mutat în Turcia, la logodnicul ei. A mai născut o fetiţă şi, când relaţia cu tatăl acesteia a început să scârţâie, s-a mutat în Italia. Dar n-a uitat niciodată de Dragoş. Nu s-a resemnat, dar a învăţat să se protejeze, să evite să se autodistrugă, de dragul fetelor.
Anul 2004. Dragoş era în clasa a VII-a la şcoala generală din Albeşti, judeţul Argeş. Numai Dumnezeu ştie cum au reuşit angajaţii fundaţiei care îl găzduia în orfelinat să-l înscrie la şcoală fără certificat de naştere. Dimineaţa mergea la cursuri, după amiaza era la treabă. Era mereu ceva de făcut la orfelinatul unde copiii făceau cu rândul la spălat vasele, la cosit şi întors fânul, la făcut curat în cocina porcilor. Câţiva colegi de-ai lui au fost adoptaţi, alţii au fost mutaţi în alte localităţi. El a fost printre cei rămaşi să… stingă lumina. Orfelinatul s-a închis în 2004, coincidenţă sau nu, exact după ce în România a intrat în vigoare moratoriul care interzicea adopţiile internaţionale. Copiii au fost transferaţi în centrele de plasament ale statului. Dragoş a ajuns în comuna Rucăr, judeţul Argeş, unde a terminat gimnaziul şi a fost înscris la şcoala profesională. Tot fără documente de identitate.
Martie 2008. Lui Dragoş i s-a eliberat, în sfârşit un certificat de naştere şi un buletin. Minunea s-a întâmplat la iniţiativa uneia dintre asistentele sociale de la centrul de plasament, care s-a gândit că băiatul avea să părăsească în curând sistemul de protecţie şi avea nevoie de documente. Tot în 2008, pentru că avea buletin, Dragoş a mers la vot. Înregistrarea tardivă a naşterii s-a făcut la Rucăr. Rubricile rezervate pentru numele părinţilor au rămas necompletate, iar data naşterii a fost aleasă la întâmplare, dar cu semnificaţie – 25 martie – Buna Vestire.
Primul semn
August 2011. Mariana Enache s-a întors în România pentru o scurtă vacanţă. Cu gândul la Dragoş, în speranţa că cineva, undeva, i-a găsit copilul, a luat legătura cu reporterii Jurnalului Naţional, care i-au publicat povestea.
2011 – 2012. Dragoş s-a înscris la cursurile serale ale Liceului Industrial din Câmpulung Muscel, ca să îşi poată da bacalaureatul. În această perioadă a locuit într-un apartament social din oraş, ce aparţinea Asociaţiei Orfanilor 2003. Apoi s-a mutat în locuinţa unui fost coleg de la orfelinat, care avea sponsori din Olanda şi primise de la ei un apartament.
Octombrie 2013. Prin intermediul unui prieten, Dragoş şi-a găsit de lucru în comuna Coşeşti, din Argeş. A primit un salariu, casă şi masă de la un om cu inimă bună care a rămas impresionat de povestea lui. Din dorinţa de a-l ajuta, fiica şi ginerele angajatorului l-au încurajat să-şi caute numele pe internet, cu gândul că astfel el ar putea găsi fie şi cea mai mică informaţie despre familia lui. Aşa a ajuns să citească articolele despre Dragoş Vasile Lupu, băieţelul dispărut în urmă cu 18 ani din Buhuşi, judeţul Bacău. Aveau acelaşi nume, aşa că Dragoş a trimis fotografia de la data dispariţiei, pe care a găsit-o în pagina articolului, unei foste îngrijitoare de la orfelinatul din Albeşti. Femeia i-a spus că băiatul din poză semăna foarte mult cu el, atunci când a ajuns în centru. Însă lui Dragoş i s-a făcut frică şi n-a vrut să meargă mai departe.
Ultima şansă
Decembrie 2013. În preajma Crăciunului, ginerele angajatorului lui Dragoş ne-a contactat pe Facebook. Am luat legătura telefonic apoi cu el, apoi şi cu Dragoş şi, în paralel, am trimis cazul în atenţia poliţiştilor de la Direcţia de Investigaţii Criminale din IGPR. Oamenii legii au început investigaţiile imediat după Anul Nou – au recoltat probe ADN de la Dragoş, de la tatăl său, dar şi de la bunica maternă. Teama nu l-a părăsit pe tânăr nici după demararea anchetei. În timpul întâlnirii pe care am avut-o cu el în ianuarie, Dragoş ne mărturisea că niciodată nu şi-a dorit altceva decât să-şi găsească părinţii şi că „dacă nu sunt cei despre care aţi scris, atunci nu mai am nici o şansă. Eu sper să fie, că prea se leagă toate, dar îmi e şi teamă. M-am rugat atâta vreme să-i găsesc… Vreau să ştiu şi eu al cui sunt, de unde sunt. Să nu mai răspund, când mă întreabă cineva, că sunt «din Europa»”.
Februarie 2014. Rezultatele analizelor ADN, realizate la Institutul Criminalistic din cadrul IGPR sunt gata. Ele arata că Dragoş Vasile Lupu, orfanul născut în acte la Rucăr în 1990 este acelaşi cu Dragoş Vasile Lupu, fiul lui Viorel şi al Marianei, născut în judeţul Bacău în 1989.
4 martie 2014. După 18 ani, la capătul cărora încetase să spere că-şi va mai regăsi vreodată fiul pierdut, Mariana Enache şi-a strâns în braţe băiatul.
Procedurile care permiteau poliţiştilor, în 1996, să trimită părinţii să-şi caute mai bine copiii înainte să-i dea în urmărire, blazarea unor asistenţi sociali ai statului, dar şi a unor funcţionari care au înregistrat naşterea tardivă a unui orfan fără să se întrebe dacă îl caută cineva, toate au transformat destinul unui copil într-un coşmar.
Campania pentru copiii dispăruţi a Jurnalului Naţional a demonstrat, încă o dată, că aceste cazuri nu sunt cauze pierdute. Şi că fiecare copil, oricând ar fi dispărut el, are, cu adevărat, o şansă. Pentru copiii dispăruţi, nu e niciodată prea târziu să se întoarcă la părinţii lor. Dragoş a făcut asta după 18 ani.
